Aspecte făcute să tacă

Noi nu suntem un tot ca un bloc de piatră. La fel și psihicul nostru.

Un psihic sănătos este un tot creat din bucăți (părți, aspecte, voci, putem să le zicem în multe feluri) interconectate, care comunică întru binele propriu, dar, mai ales, având un scop comun: supraviețuirea. Spre deosebire de animale, care folosesc acest insinct pentru a supraviețui azi, psihicul uman sănătos supraviețuiește pentru mâine. Ceea ce înseamnă că, cu fiecare experiență, noi, oamenii, ne și auto-actualizăm.

Părțile psihicului nostru comunică și conlucrează pentru ca noi să fim mai bine echipați pentru experiențe următoare. Căutăm să ne fie mai bine, la fel cum căutăm să supraviețuim. Și nu pierdem această inteligență naturală, o avem în noi chiar și atunci când repetăm aceleași comportamente, rămânând într-un cerc vicios, care pare că nu mai are ieșire. Ce pierdem când apar problemele este accesul la acest combustibil organic, această forță interioară pe care cu toții o avem, care știe exact ce vrea și cum să obțină într-o manieră adaptativă.

Iar problemele apar atunci când părțile din noi comunică printr-un dialog agresiv, ineficient, de cele mai multe ori, învățat devreme în dezvoltarea noastră. Practic, când ne confruntăm cu emoții puternice, greu de tolerat, ceva din noi țipă continuu sau ne pune mâna la gură, astfel că nu ne mai putem „exprima” așa cum ne-am dori sau chiar deloc într-o situație anume ori în relațiile noastre importante.

Cumva, exact după modelul din relația primară (cel mai adesea, cu mama sau tata). Mulți dintre noi au auzit: „N-ai de ce să plângi!” sau, mai mult, „Îți dau eu una, ca să ai de ce să plângi!”; „Termină cu asta!”; „Copiii nu au nervi!”; „Ce ești tu? Bărbații nu plâng!”; „Cutărică e cuminte, nu face ca tine!”, „Lasă-mă cu prostiile astea!” etc.

Această ostilitate (interiorizată) produce suferință care ne împiedică să simțim emoții și să acționăm într-o formă adaptativă.

Din prea multul emoțional, din prea puținul primit, se poate să nu mai actionăm deloc pentru noi. Într-o situație de conflict, ne blocăm. Zi de zi, uităm de noi și de nevoile nostre, ne sacrificăm pentru ceilalți, îi salvăm pe ceilalți. Iar costul este, de cele mai multe ori, îmbolnăvirea.

Sau se poate să acționăm impusiv și să avem comportamente nedorite sau obiceiuri nesănătoase. Din păcate, doar acestea se văd și primim înapoi blamare, punere la zid, deci tot neiubire. (Fac o paranteză aici cu ceea ce a zis copilul meu când avea 3 ani și tatăl lui țipase la el: „Mami, tati țipă după iubire!”. Atât de simplu!)

Ce se cască în noi, în timp, este sentimentul că nu suntem întregi, că ceva lipsește ori că nu ne potrivim nicăieri sau că lumea este rea. Ajungem să supraviețuim doar. Și asta, pentru că nu mai avem acces la acea inteligență naturală, acea parte care are toate informațiile, care știe ce e important pentru noi și motivează pentru schimbare.

Psihoterapeutul asta face, însoțește clientul și îl ghidează spre interiorul lui, acolo unde se simte suferința, fiind el însusi motivat de credința că, odată ce suferința (stres, dificultate emoțională, durere) este simțită și procesată într-un cadru securizant, omul din fața lui recapătă accesul la partea lui sănătoasă și orietată spre creștere, spre a-i fi mai bine.

aura.angheliu

aura.angheliu